Liberul arbitru și nu numai

Știm că Petru se dezice de trei ori de Iisus, chiar în pofida faptului că Acesta din urmă îl înștiințase în legătura cu ce va urma să facă și în pofida faptului că Petru își asumă și declară în mod conștient și voluntar decizia, intenția de a nu se dezice.

Prima concluzie este că nici o cunoaștere a viitorului nu ne-ar fi de nici un folos, tot așa cum nici o cunoaștere a trecutului nu ne este de nici un folos (după prima dezicere Petru se dezice din nou, după a doua dezicere Petru se dezice încă o dată; dezicerile precedente nefiindu-i de nici un folos).

A doua concluzie ar putea fi că în fața predestinării liberul arbitru nu are nici o putere, nici o libertate de decizie. Această concluzie este falsă deși aparent poate părea adevărată. Când Iisus îi spune lui Petru că se va dezice de El, acesta neagă că o va face; astfel, prin aflarea viitorului și negarea lui, Petru devine conștient, cunoscător, iar în plus își activează, în cunoștință de cauză, liberul arbitru și decizia de a nu se dezice, pe care o și comunică. Cunoașterea viitorului de către Iisus nu înseamnă predestinare, ci pur și simplu înseamnă doar cunoașterea deciziei pe care o va lua la un moment Petru și liberul său arbitru.

Când neagă dezicerile viitoare pe care le va realiza, Petru vorbește prin rațiunea, prin liberul arbitru al momentului. Când se dezice efectiv de trei ori, Petru o face folosindu-se tot de liberul arbitru, dar de această dată este liberul arbitru al momentelor respective. Astfel, liberul arbitru presupune alegeri intertemporale, alegeri diferite în momente de timp diferite. Dezicerile sale sunt și instincte, impulsuri spontane de conservare, dar și decizii conștiente, deliberate, raționale ale liberului arbitru care fusese deja activat, înștiințat de către Iisus, și chiar de primele două deziceri.

Astfel, în această pildă, nu avem o confruntare între predestinare și liberul arbitru, și nici măcar o confruntare între instinctul, impulsul de conservare și rațiune; până la urmă e greu să judecăm spiritul de conservare ca fiind împotriva rațiunii.

Diferența dintre Iuda și Petru este nu doar că primul îl vinde efectiv pe Iisus și al doilea nu o face, ci și că Petru are puterea liberului arbitru să nege hotărât că se va dezice, în timp ce Iuda tace și consimte, tot prin puterea propriului liber arbitru, că va urma să-L trădeze.

Celebritate

Starea de celebritate îți oferă nu doar falsul sentiment al invincibilității, ci și al eternității.

Echidistanță

La 30 de ani nu știi dacă să i-o dai fiicei de 20 de ani sau mamei de 40 de ani, așa că rămâi precum măgarul lui Buridan.

Iraționalul Iisus

În una dintre pildele biblice, Iisus pleacă în căutarea mielului rătăcit lăsându-și turma nesupravegheată. Dincolo de multiplele moduri în care poate fi interpretată această pildă, din perspectivă comportamentală, situația descrisă lasă să se înțeleagă că Iisus este mânat de aversiunea față de pierdere atunci când pleacă după miel. Își riscă, în mod irațional, întreaga turmă doar din dorința de a recupera mielul pierdut.

Ocazia devenirii

Prin păcatul originar omul a încetat să fie animal și a devenit om. Prin păcatul secundar, uciderea dumnezeului-om, omul a primit ocazia de a deveni dumnezeu. Astfel, păcatul este ocazia devenirii.

Drama omului

Drama omului constă în faptul că nu este nici animal, nici dumnezeu. Nici cald, nici rece, cum spune Apocalipsa. Deci, condiția omului este această stare intermediară, călduță.

Animalitate, umanitate, divinitate

Așa cum omul s-a ridicat din animal, tot așa se poate ridica la divin.

P.S. Ideea poate fi întâlnită la Giovanni Papini, Ioan Gură de Aur și (probabil) alții. Post Hoc fallacy mă absolvă de orice culpă a unui presupus plagiat. Altfel spus, nu am nici o vină că m-am născut mai târziu.