Monthly Archives: Februarie 2009

Fundamente vs. Tendinta

Situatia actuala de pe piata actiunilor este departe-de-echilibru, daca ar fi sa folosim terminologia din teoria haosului. In aceste conditii date, este important sa avem niste repere pentru a realiza o evaluare cat mai corecta posibil, pentru a putea detecta un punct de inflexiune dintr-o stare departe-de-echilibru catre o stare aproape-de-echilibru. Echilibrul fiind insa mereu un obiectiv mobil si relativ.

Companiile au bilanturi contabile, obtin castiguri si platesc dividende. Se presupune ca preturile curente de piata exprima anticipatiile predominante legate de aceste „fundamente”. Echilibrul ar fi ca o corespondenta intre punctele de vedere al participantilor si „fundamente”. „Fundamentele” ce conteaza insa, se situeaza in viitor. Ele nu constau in castigurile, bilanturile contabile si dividendele anului precedent, presupuse a fi reflectate in preturile actiunilor, ci in urmatorul flux de castiguri, dividende si valori ale activelor. Acest flux nu este dat; prin urmare, nu este o problema ce tine de cunoastere, ci de anticipare. Ceea ce este important este ca viitorul, atunci cand se va produce, va fi fost influentat de anticiparile care l-au precedat. Anticiparile isi gasesc expresia in preturile actiunilor, iar preturile actiunilor afecteaza, in diferite moduri, „fundamentalele”. O companie care procura capital vanzand actiuni, pretul la care le vinde va influenta castigul per actiune (EPS). Pretul actiunilor influenteaza de asemenea conditiile in care compania poate lua imprumuturi. Imaginea companiei reprezentata de pretul actiunilor, poate afecta elementele fundamentale.

Astfel, apare o interactiune bilateral reflexiva, iar echilibrul devine un concept inselator, deoarece „fundamentalele” nu mai furnizeaza o variabila independenta careia ar putea sa-i corespunda pretul actiunilor. Pretul actiunilor, fluctuatia in pretul actiunilor poate impinge „fundamentalele” viitoare in aceeasi directie in care fluctueaza actiunile. Cand preturile gasesc o modalitate de a influenta „fundamentele”, se poate declansa un proces de autoconsolidare, care poate duce atat elementele fundamentale, cat si preturile actiunilor foarte departe de ceea ce ar fi echilibrul conventional. Aceasta ar justifica un comportament de conformare la tendinta, ce duce piata intr-o zona departe-de-echilibru. In cele din urma, divergenta dintre imagine si realitate, asteptari si rezultat urmeaza sa devina de nesustinut iar tendinta sa fie inversata. Prin urmare, investitorii care actioneaza in mod independent si care isi raporteaza averea la „fundamentale” pot fi calcati in picioare de turma.

Fundamentele sunt pentru o evaluare mai traditionala; insa ele nu trebuiesc pierdute din vedere. Este destul de riscant sa te uiti la fundamentele bune precedente si sa pastrezi o actiune pe TL in conditiile in care piata vrea sa se duca in jos (ea se va duce in jos indiferent de sperantele personale) urmand secventialitatea avant/prabusire si in care exista posibilitatea ca preturile joase din piata sa afecteze fundamentele viitoare; ramai astfel captiv, cu banii blocati pe o perioada de timp destul de mare, in care este nevoie de variatii procentuale (relative) de crestere mult mai mari decat cele de scadere pentru a recupera pierderea datorata hold-ului. Parafrazandu-l pe Keynes, pe TL vom fi cu totii morti, insa mai probabil este ca firma sa fie moarta, afectata puternic fundamental de preturile scazute ale actiunilor sale.

In momentul actual, teza pietei este trendul; se urmareste si se urmeaza trendul. Cand investitorii vor schimba teza si isi vor reaminti de fundamentale putem sa ne asteptam la o inversare de trend. Este destul de greu sa isi amintesti de fundamentale in conditiile in care situatia macro-economica este si/sau ne este prezentata ingrijorator.

Depozitia lui George Soros

Sistemul capitalist global, responsabil de remarcabila prosperitate a acestei tari, se dezmembreaza in ultimul deceniu din incheieturi. Actualul declin al pietei titlurilor de valoare din SUA este doar un simptom, si inca unul intarziat, al problemelor mai profunde care afecteaza economia mondiala. Unele piete de titluri de valoare asiatice su suferit declinuri mai grave decat prabusirea bursei de valori de pe Wall Street din 1929; in plus, valutele acestora au scazut de asemenea, ajungand la o fractiune din valoarea pe care o aveau cand erau legate de dolarul american. Prabusirea financiara din Asia a fost urmata de un colaps economic. In Indonezia, de exemplu, majoritatea castigurilor obtinute in privinta standardului de viata, acumulate in ultimul celor 30 de ani ai regimului lui Suharto, au disparut. Constructiile moderne, fabricile si infrastructura au ramas, dar a ramas si o populatie rupta din radacinile ei rurale. In prezent, Rusia trece printr-o degradare financiara totala. Este un spectacol terifiant si va avea incalculabile consecinte umane si politice. Contagiunea a ajuns acum si in America Latina.

Ar fi regretabil daca am ramane multumiti de noi insine pentru ca majoritatea problemelor apar dincolo de granitele tarii noastre. Facem parte cu totii din sistemul global capitalist, care se caracterizeaza nu numai printr-un comert liber, ci in special printr-o libera circulatie a capitalului. Sistemul este foarte favorabil capitalului financiar, care are o libertate maxima de miscare, ceea ce a condus la dezvoltarea rapida a pietelor financiare globale. Acest sistem poate fi privit ca un gigantic sistem de circulatie, care absoarbe capital prin institutii si piete financiare centrale, capital ce este apoi pompat catre periferie, fie direct, sub forma de credite si investiii de portofoliu, fie indirect, prin corporatiile multinationale.

Pana la criza din Thailanda, din iulie 1997, sistemul absorbea cu putere si pompa in acelasi mod banii; pietele financiare cresteau in marime si in importanta, iar tarile de la periferie puteau obtine un amplu aport de capital. A existat o perioada de avant general, in care pietele in formare au prosperat. La un moment dat, in 1994, mai mult de jumatate din investitiile totale in fonduri mutuale din SUA erau plasate in fondurile pietelor in formare.

Criza asiatica a influentat directia fluxului. Capitalul a inceput sa paraseasca periferia. La inceput, inversarea a adus beneficii pietelor financiare de la centru. Economia SUA era pe punctul supraincalzirii si Federal Reserve avea in vedere cresterea ratei scontului. Datorita crizei asiatice, o astfel de miscare a devenit nerecomandabila si in cosencinta, piata titlurilor de valoare a luat avant. Economia s-a bucurat de toate avantajele oferite de cele mai bune zone ale lumii, cu importuri ieftine care tineau presiunile inflationiste interne sub control, iar piata titlurilor de valoare a inregistrat noi niveluri inalte. Ascensiunea pietelor de capital si optimismul de la centru au indus speranta au indus speranta ca si periferia se poate redresa, astfel incat, intre lunile februrie si aprilie 1998, cele mai multe dintre pietele asiatice si-au recuperat, in mare jumatate din pierderile anterioare masurate in valute locale. Aceasta a fost o clasica revigorare a pietelor in scadere.

Vine un moment cand epuizarea de la periferie nu poate fi benefica pentru centru. Cred ca noi am atins acel punct o data cu dezagregarea din Rusia. Am trei motive principale pentru a-mi sustine ideea.

Unul este acela ca criza ruseasca a relevat o serie de deficiente ascunse in sistemul bancar international, deficienate anterior neglijate. Pe langa expunerea in contul propriilor lor bilanturi, bancile se angajeaza, intre ele si cu clientii lor, in aranjamente de swap, tranzactii la termen si opoeratiuni cu instrumente financiare derivate. Aceste tranzactii nu sunt evidentiate in bilanturile bancilor. Ele sunt stabilite in mod constant de piata, adica sunt reevaluate in continuare si orice diferenta intre cost si pret se compenseaza prin transferuri in numerar. Aceasta presupune presupune eliminarea riscului de nerespectare a unui angajament. Pietele de swap-uri, tranzactii la termen si instrumente financiare derivate sunt foarte vaste, iar linia coeficientului de siguranta foarte subtire, ceea ce inseamna ca valoarea sumelor fundamentale este un multiplu variat al capitalului angajat in afaceri. Tranzactiile formeaza un lant cu multe verigi intermediare si fiecare intermediar are obligatii fata de omologii sai de afaceri, fara sa stie cine mai este implicat. Expunerea omologiilor indiviuali este limitata prin montajul liniilor de credit.

Acest sistem sofisticat a primit un soc negativ cand s-a produs colapsul sistemului bancar rusesc. Bancile rusesti nu si-au achitat obligatiile, iar bancile vestice au ramas indatorate propriilor clienti. Nu s-a gasit nici o modalitate de compensare a obligatiilor unei banci cu cele ale altei banci. Multe fonduri speculative de performanta si alte conturi speculative au suferit pierderi financiare suficient de mari pentru a trebui sa fie lichidate. Au fost distruse marjele bancare normale si profesionistii care arbitreaza intre diversele intrumente financiare – de exemplu, tranzactioneaza un produs derivat contra altuia – au suferit, de asemenea, pierderi mari. O situatie similara s-a ivit imediat dupa ce Malaiezia si-a inchis in mod deliberat pietele fata de de straini, dar autoritatea monetara din Singapore, in colaborare cu alte banci centrale, a trecut la actiuni prompte. Contractele in derulare au fost solutionate in mod organizat, iar pierderile au fost impartite. A fost astfel evitat un potential esec de sistem.

Aceste evenimente au facut ca cei mai multi participanti pe piata sa-si reduca expunerea la risc. Bancile incearca din rasputeri sa-si limiteze expunerea, sa-si diminueze gradul de indatorare si sa reduca riscul. Cotatiile pentru actiunile bancare scad vertiginos. O erodare globala a creditului este in plina desfasurare. Aceasta nu numai ca restrictioneaza miscarea fondurilor catre periferie, dar a inceput sa afecteze, de asemenea, si disponibilitatea creditului din economia interna. Piata obligatiunilor speculative, de exemplu s-a inchis deja.

Pot aborda acum si cel de al doilea punct. Suferinta de la periferie a devenit atat de intensa, incat fiecare tara in parte a inceput sa opteze pentru apartenenta la sistemul capitalist global sau sa cada pur si simplu la marginea drumului. Mai intai Indonezi, apoi Rusia au suferit o prabusire aproape totala, dar ceea ce s-a intamplat in Malaiezia si, intr-o mai mica masura in Hong-Kong este intr-un fel mai amenintator. Colapsul din Indonezia si Rusia nu a fost intentionat, dar Malaiezia a optat deliberat pentru el. Aceasta a reusit sa produca pagube considerabile investitorilor straini straini si speculantilor, aducand insa i usurare temporara, daca nu a economiei, cel putin una necesara conducatorilor tarii. Usurarea rezulta din capacitatea de a micsora ratele dobanzii si de a pompa capital pe piata titlurilor de valoare, izoland tara de lumea exterioara; ea este insa in mod obligatoriu doar temporara, intrucat granitele nu sunt ermetice si banii vor iesi ilegal din tara; efectul asupra economiei va fi dezastruos, dar capitalistii locali, care sunt asociati regimului, vor reusi sa-si salveze afacerile, in afara de cazul in care regimul insusi nu este rasturnat. Masurile luate de Malaiezia var afecta negativ celelalte tari care incearca sa-si pastreze deschise pietele, intrucat incurajeaza fuga capitalului. Din acest punct de vedere, Malaiezia s-a angajat intr-o politica de tip beggar-thy-neighbour („saracire a vecinului”). Daca acest fapt face ca Malaiezia sa se descurce mai bine in comparatie cu vecinii sai, politica pe care a abordat-o isi poate gasi cu usurinta imitatori, astfel incat ceilalti isi pot pastra cu mare greutate pietele deschise.

Al treilea factor major care actioneaza pentru dezintegrarea sistemului capitalist global este evidenta incapacitate a autoritatilor monetare internationale de a-l tine sub control. Programele FMI par a nu functiona; in plus FMI a ramas fara bani. Raspunsul dat crizei din Rusia de catre guvernele Grupui celor 7 (G7) a fost cu totul necorespunzator, iar pierderea controlului a fost chiar inspaimantatoare. Pietele financiare sunt oarecum ciudate din acest punct de vedere: ele resping amestecul de orice fel al guvernului, dar spera totusi ca, atunci cand conditiile vor deveni cu adevarat grele, autoritatile vor interveni. Aceast credinta a fost in ultimul timp zdruncinata.

Cei trei factori actioneaza impreuna pentru a consolida fluxul invers de capital de la periferie catre centru. S-ar putea ca socul initial cauzat de criza din Rusia sa se atenueze, dar tensiunea de la periferie s-ar putea sa continue. Fuga capitalului s-a extins in ultimul timp spre Brazilia si, o data cu Brazilia, si Argentina va fin in pericol. Prognozele referitoare la cresterea economica globala sunt in mod constant tot mai prudente si ma astept ca ele sa sfarseasca intr-o zona cu minus. Daca si atunci cand declinul va afecta si economia noastra, vam fi si mai putin dornici sa acceptam importurile necesare pentru „a alimenta” fluxul in sens invers al capiatalului, iar prabusirea din sistemul financiar global poate fi insotita de o prabusire a comertului international liber.

Acest curs al evenimentelor poate fi evitat doar prin interventia autoritatilor financiare internationale. perspectivele sunt neclare, avand in vedere ca guvernele tarilor din Grupul celor 7 n-au reusit sa intervina in Rusia, dar consecintele acelui esec pot fi un apel de desteptare. Exista, asadar, o urgenta nevoie de a regandi si reforma sistemul capitalist global. Asa cum a aratat exemplul rus, problemele vor deveni, in mod progresiv, cu atat mai dificil de rezolvat, cu cat sunt lasate mai mult timp sa supureze.

Regandirea trebuie sa inceapa cu recunoasterea faptului ca pietele financiare sunt in mod inerent instabile. Sistemul capitalist global se bazeaza pe convingerea ca pietele financiare tind singure spre echilibru. Se presupune ca ele se misca asemenea uni pendul: ar putea fi dezlocate de forte externe, de asa-numitele socuri exogene, dar vor cauta sa se intoarca la pozitia de echilibru. Aceasta convingere este falsa. Pietele financiare sunt expuse exceselor, iar cand se produce succesiunea avant/prabusire (boom/bust), dincolo de un anumit punct, intoarcerea la pozitia de plecare nu mai este posibila. In loc sa actioneze ca un pendul, pietele financiare au actionat in ultima vreme mai mult ca o bila demolatoare, care sfarama o economie dupa alta.

Se poarta multe discutii in legatura cu impunerea unei discipline de piata, dar, daca a impune o disciplina de piata inseaman a impune instabilitate, oare cata instabilitate isi poate asuma societatea ? Disciplina de piata impune inca o disciplina suplimentara: mentinerea stabilitatii pe pietele financiare ar trebui sa constituie obiectul politicii publice. Acesta este principiul general pe care as dori sa-l propun.

In ciuda credintei larg raspandite in pietele libere, acest principiu a fost deja acceptat si implementat pe scara nationala. Avem Federal Reserve si alte autoritai financiare interne si care. la nevoie, actioneaza in caliatte de creditor de ultima instanta. Eu am increderea in capacitatea acestora de a-si indeplini mandatul, din pacate, insa, ne lipsesc autoritatile financiare similare in arena internationala. Avem institutiile Bretoon Woods – FMI si Banca Mondiala -, care au incercat cu curaj sa se adapteze la schimbarile rapide. Dupa cum se stie, programele FMI n-au avut succes in actuala criza financiara globala; misiunea si metodele sale de operare trebuie reconsiderate. Eu cred ca ar fi necesare institutii suplimentare. La inceputul acestui an, am propus stabilirea unei Corporatii Internationale de Asigurare a Creditului, dar, la vremea respectiva, nu era atat de evident ca fluxul invers de capital va deveni o problema sa de serioasa si propunerea mea nu a fost acceptata. Cred ca acum i-a venit timpul. De asemenea, trebuie sa stabilim si un anume tip de control international asupra autoritatilor nationale de supraveghere. Mai mult decat atat, trebuie sa reconsideram functionarea sistemului bancar international, precum si functionarea pietelor swap si instrumentelor financiare.

Criza capitalismului global – George Soros – Depozitie prezentata Congresului la 15 septembrie 1998

Dincolo de diferentele evidente dintre situatia actuala si cea de atunci, se pot observa probleme ce nu au fost rezolvate si care se manifesta iterativ, recurent. Capacitatea omului de a invata din trecut este redusa; daca ar fi altfel probabil ar putea instaura paradisul terestru. Partea buna este ca aceasta nu va fi ultima criza.

Dileme politico-economice

Acela care este expus puterii arbitrare a unui singur om, care are in subordine o suta de mii de oameni este intr-o situatie mult mai proasta decat acela care este expus puterii arbitrare a o suta de mii de oameni izolati* unul de altul.

John Locke  (1632-1704)

Din cate se intelege, din citat reiese ca este de preferat  un sistem politic  democratic unui sistem politic totalitar, autoritar, absolutist. Locke specifica faptul ca acei o suta de mii de oameni din conducere sunt izolati; lucru invalidat de realitatea actuala a unei democratii moderne in care intre cei din coducerea unei tari exista o intreaga retea de relatii formale (birocratie) si  informale (coruptie) ce formeaza un sistem mai mult sau mai putin omogen.

Cu toate acestea, nu se poate pune in discutie superioritatea democratiei fata de totalitarism. Aceasta a fost demonstrata de prabusirea sistemului totalitaro-socialist reprezentat de U.R.S.S., care pana la urma a fost doar un experiment. Orice regim totalitar din punct de vedere politic presupune implicit control si planificare economica, socialism. Asa ca a reanaliza, in acesta perioada de criza, dihotomia capitalism-socialism e total fals, neproductiv si chiar periculos.

Problema nu ar trebui sa mai fie in a alege intre socialism si capitalism ci in a avea grija cum imbunatatim democratia deja existenta. Citandu-l pe Churchill: „O democratie este cea mai rea forma de conducere – cu singura exceptie a tuturor celorlalte.” Astfel nu putem spune ca existe forme de conducere bune, ci forme de conducere rele care nu au nici o sansa de imbunatire si care pot fi inlaturate doar prin violenta si forme de conducere rele in care guvernantii pot fi inlocuiti fara varsare de sange, prin vot. Karl Popper considera ca una dintre caracteristicile cele mai importante ale democratiei este tocmai posibilitatea de a schimba conducatorii fara focuri de arma. Totusi democratia nu este un dat perfect, nu este o solutie standard ce se aplica oricand si oriunde; ea poate sa degenereze intr-un etatism excesiv sinonim intr-o buna masura cu totalitarismul si socialismul. In momentul de fata alocarea, punerea la dispozitia statului prin vointa sa unilaterala a unor resurse financiare, si nu numai, din ce in ce mai mari decapitalizand astfel societatile comerciale private si indivizii ca agenti economici fundamentali reprezinta un pericol, o amenintare pentru libertatea economica si individuala. Prin parghiile sale utilizate in mod abuziv, statul isi impune in mod tacit puterea dicretionara si controlul. Daca nu putem  imbunatati democratia atunci s-o salvam de la autodistrugere. De aceea trebuie sa avem grija ca servitorii nostri politicosi sa nu devina stapanii nostri nepoliticosi (Churchill: „Our civil servants will become our incivil masters.”). Pentru asta este necesar ca rolul statului si cheltuielile sale ineficace care se disemineaza intr-un mod indoielnic in economia reala sa fie reduse.

Insa omul nu invata nimic din greselile trecutului; fapt dovedit chiar de trecut, de istorie. C.G. Jung: „Si dupa primul si dupa al doilea razboi mondial s-a sperat in ratiunea umana…; autorul acestor cataclisme este tot spiritul uman, considerat inventiv, inofensiv, dotat, care din pacate nu este constient de demonia sa.”

A crede, a spera in ratiunea omului, a maselor, a spiritului gregar, a conducatorilor orbiti de putere este un exercitiu de optimism facut de multe ori din naivitate si ignoranta.

–––––––––––––––––––––––

* – Sublinierea cuvantului „izolati” imi apartine.

Cine scoate criza din priza ?!

In media se vorbeste despre o criza a lichiditatilor, fie de una a lichiditatii, fie de una structurala. Cu toate ca incerc, mi-e greu sa mai inteleg ceva (asta in cazul in care ar mai fi ceva de inteles, in cazul in care mai pot exista explicatii logice si plauzibile pentru o situatie care ni se prezinta a fi incomensurabila si incomprehensibila si prin urmare orice incercare proprie de analiza, de intelegere a cauzalitatiilor si implicatiilor este sortita esecului) asaltat fiind de scenarii, ipoteze, date, procente, previziuni si opinii diverse. Utilizand logica pariului lui Blaise Pascal, am doua alternative: sa accept existenta crizei si sa incerc sa o inteleg sau s-o resping argumentand ca este doar un atac mediatic bine programat, o criza bine pusa la punct de niste grupuri direct interesate  sa castige de pe urma ei. Prima varianta mi se pare mai probabila; asta nu inseamna ca o exclud in totalitate pe a doua (doar pentru ca sunt paranoic, asta nu inseamna ca ei nu sunt pe urmele mele 🙂 ).

In ce priveste situatia Romaniei cred ca lucrurile sunt clare pentru oricine traieste aici si are un minim simt al realitatii. Romania a fost mereu intr-o criza structurala evidentiata printr-o productivitate redusa, printr-o competitivitate redusa, printr-un nivel negativ al exporturilor nete, printr-un nivel foarte redus al salariilor, o rata ridicata a inflatiei pana in urma cu cativa ani, un nivel ridicat al dobanzilor practicate la credit, un nivel scazut al investitiilor direct productive si tehnologice, un nivel scazut al somajului  dar doar pe hartie, o utilizare total ineficienta si ineficace de catre stat a resurselor importante pe care si le-a pus la dispozitie in defavoarea agentilor economici privati care astfel au fost decapitalizati. Aceasta stare de fapt a diverselor elemente enumerate mai sus intre care exista diverse interdependente mai mult sau mai putin evidente este agregata in mod sintetic in indicatotul macroeconomic PIB.  Prin simpla inductie se poate constata ca nivelul PIB-ului/locuitor este redus, mult sub media statelor europene. Practic exista un ecart insurmontabil. Situatia e patologica si nu se poate schimba pe TS ci pe TL (in cazul Romaniei, prin prisma celor 20 de ani, cred ca se va schimba pe TFL – termen foarte lung).

Insa in ultimii ani (TS), nivelul PIB-ului/locuitor s-a mai imbunatatit, avand ca baza de comparatie datele istorice. Cui s-a datorat aceasta crestere a PIB-ului? S-a datorat modificarilor calitative ale elementelor componente ale structurii, ale sistemului macroeconomic? sau infuziei cantitative de capital strain ce s-a realizat prin  intermediul bancilor comerciale? Cred ca intr-o buna  masura cvasi-boom-ul romanesc s-a datorat acestei infuzii de capital. Aceasta infuzie de capital a antrenat cheltuielile insa in mare parte cheltuielile de consum (consum final, incapabil sa genereze valoare adaugata, plus valoare: cheltuieli cu diverse servicii, cheltuieli cu alimentele, cu imbracamintea, cu bunurile de consum casnic, automobile etc.) si speculatiile care s-au dezvoltat in acest mediu al lichiditatii excesive, ajungandu-se sa se supra-liciteze pe active precum casele si terenurile ce au o oferta cu o elasticitate relativ redusa fata de cerere si pe actiunile societatilor listate la bursa (unii faceau credite la banci pentru „a se juca” pe bursa). Aceasta supra-licitare, supra-cumparare a dus evident la cresterea preturilor si a veniturilor. Cresterea cheltuielilor si a preturilor a dus la o crestere in oglinda a veniturilor impozabile. N-ar fi fost o problema (ar fi  fost chiar de preferat) daca aceste cheltuieli de consum s-ar fi realizat pentru produse  fabricate in Romania, insa acestea, daca exista undeva intr-o stare incipienta, lipsesc din canalele de distributie datorita necompetitivitatii. Aceste cheltuieli de consum a produselor straine s-au transformat in iesiri nete de capital, intr-un export net negativ. De fapt am cumparat produsele lor cu banii lor; noi urmand ca in viitor sa platim serviciul datoriei cu veniturile mici obtinute din munca noastra prost organizata, ineficienta. Cheltuielile de investitii, de tehnologizare adica consumul intermediar (incluzand aici ISD, investitii straine directe) capabil sa genereze valoare adaugata a crescut si el insa intr-o masura mica (raportandu-ne la cresterea cheltuielilor cu consumul intermediar) si nesustenabila, lipsita de efecte de durata, fapt dovedit de restrangerea brutala a cresterii economice la prima reducere a  intrarilor de fluxuri de capital straine. In tara au ramas astfel marjele de profit ale comerciantilor  si a producatorilor autohtoni (aia care or fi) si impozitele si taxele aferente veniturilor si profiturilor  majorate care s-au transformat in cheltuieli guvernamentale cu o diseminare slaba in economia reala datorita proastei executii bugetare.

In genere cresterea economica recenta a Romaniei a fost una speculativa, bazata pe supra-licitare, supra-cumparare si pe un cosumerism tipic american insa de produse straine. Iar criza este una profund structurala si se simte si mai acut atunci cand nu gasesti bani la orice colt de bloc. Poti inventa nevoi la infinit pentru a creste cererea, insa cand fluxurile de finantare se reduc datorita neincrederii, perspectivelor negative, cand lichiditatea (lichiditatile in dinamica) se reduce se creaza un dezechilibru ce are efecte similare cu restrangerea lichiditatilor, si in particular a masei monetare generand pericole deflationiste, asta dupa ce preturile ajusesera la ceruri datorita supra-dozei de bani ieftini. Lichiditatile nu au disparut nicaieri, insa reducerea lichiditatii se resimte ca si cand ar fi disparut. Cine sta pe bani ? Cand o teava plina cu apa s-a infundat cum o desfunzi ? Scoti apa din ea (deflatie) sau introduci apa la o presiune mai mare (inflatie) ?

Am abordat PIB-ul si cresterea economica prin prisma metodei cheltuielilor care mi se pare mai simpla si mai aplicata in aceasta goana a consumerismului.

Exista vreo rezolvare pentru criza structurala ? Cat din aceasta criza structurala se datoreaza resursei umane si a incapacitatilor manageriale ?

Surse de documentare de calitate

Tin sa evidentiez in acest post trei site-uri foarte interesante care se gasesc si in sectiunea Link-uri utile:

The History of Economic Thought

Library of Economics and Liberty

Ludwing von Mises Institute

Stii economie?

Cine nu stie economie este analfabet. – Profesoara de economie a surorii mele

Esenta teoriei lui Modigliani

Structura financiara a firmei este definita ca fiind egala cu raportul dintre capitalurile proprii si capitalurile imprumutate.

Problematica structurii capitalului a fost abordata de Miller si Modigliani care au analizat efectul diferitelor tipuri de impozite asupra datoriilor si capitalurilor proprii comparand valoarea unei firme neindatorate cu valoarea unei firme similare (din aceiasi clasa de risc, ce obtine acelasi excedent inainte de plata dobanzilor si plata impozitelor) care are in componenta capitalului permanent si datorii.

Datorita deductibilatii dobanzilor se realizeaza o economie de impozit egala cu cip*Dob (cip – cota de impozit pe profit; Dob – dobanda aferenta de plata pentru datoria financiara).

Astfel sa presupunem ca avem 2 firme. O firma are capitalul permanent egal cu capitalul propriu in valoare de 1,000,000 Ron; si nu are imprumuturi contractate. Si are un excedent de exploatare (Venituri operationale – Cheltuieli operationale)  de 200,000 Ron. ROE = ROA = 20%. A doua firma are un capital permanent tot de 1,000,000 insa acesta este format din capitaluri proprii de 500,000 si imprumuturi pe TL de 500,000 Ron; (ROE = 40% iar ROA = 20%) si a doua firma obtine ca si prima un excedent de  explotare in valoare de 200.000 Ron.

Astfel prima firma va plati un impozit pe profit de 200,000*0.16 = 32,000 Ron.

A doua firma va plati un impozit pe profit de (200,000-50,000)*0.16  =  24,000 (50,000 – dobanda platita, aferenta imprumutului de 500,000).

A doua firma va obtine o economie de impozit pe profit in valoare de 32,000 – 24,000 = 8,000 Ron, adica cip*Dob = 0.16*50,000 = 8,000 Ron. Insa prima firma va avea un profit net mai mare decat a doua cu 200,000*0,84 – (200,000 – 50,000)*0,84 = 168,000 – 126,000 = 42,000 Ron.

Ecartul de 42,000 Ron dintre profitul net al firmei neindatorate si  cel al firmei indatorate ramane constant in conditiile in care cele doua firme au un ROA egal, mai mic sau mare de 20% si in care dobanda si cip raman nemodificate.